Dincolo de mormant, Christos a fost altceva, un conviv fara pereche. Un berbant, un
dandy cum nu se mai pomenea. A fost ceea ce i-ar fi placut sa fie in lumea aceasta si
n-a putut sa-si permita. Pe lumea aialalta si-a trait el viata cel mai mult, cu furie.
In fiecare zi cobora el in piata publica si se-amesteca-n lume, beia un toi si taifasuia
cu precupetele, se interesa care mai e pretul la mercuriale, cat mai e oul, rosia,
ardeiul.
Un camp intreg am sa pun numai cu grau, zicea el.
Si-am sa ies pe seara la treierat.
Ce chefuri am mai tras noi cu Christos ! Ce chefuri !
Radea cu pofta de vorba lui; si noi ce mai mancam din carnea lui
si ce mai beiam din sangele lui. Iar apoi veseli mai eram, ca nimic pe lume
nu te-nveseleste mai mult ca un asemenea pranz.
El privea cu ingaduinta si ironie la flamanzeala noastra
si avea de gand sa deschida un restaurant, ca o cantina, care sa se cheme
“ La carne de om de mancat” sau “ La sangele omenesc de baut”.
Cand o sa inaugureze carciuma, zicea el, o sa-si rupa o ciosvarta din pulpa si o s-o
dea la bucatarie, ca sa nu stea buucatarii degeaba si s-aiba ce gati.
Si sa se sileasca sa faca si supa si taitei cu carne, si pizza si frigarui, o mie de feluri sa
se gateasca dintr-insa, ca din cubul knorr,
sa iasa de-o ciorbita si de-o tocanita.
Mai apoi, dac-or sa ramana mezelarii si macelarii in pana de-aprovizionare,el insusi
se va duce la casapii disperati
si va face din prapurul sau o mie de ciorbe de burta, cu usturoi si ardei si smantanica
si-o mie de portii de tuslama,
ca la mama acasa.
Iar ca sa ne ostoim setea,
la butoiul aortei sale cep vom da
si-n pahare turna-vom
ori
drept la venele sale gura punea-vom,
pana ne-om satura.
Pentru ca, iarasi ma intorc si spun:
stiut este, tot omu’
pune mai intai pe masa vinul cel bun,
din care toata nunta fara sfarsit se va-nfrupta.
