Pasărea zboară într-o pasăre mare,
peştele înoată într-un peşte imens.
În lume, lucrurile se ascund în însuşirile lor,
ca în semne sau în cuvinte.
Se ascund dezvăluindu-se în parte.
Există însă o limbă care nu ascunde.
Seamănă mult cu o muzică.
Dacă eşti pasăre sau peşte,
trebuie să te caţeri pe o frânghie
la pasărea sau peştele care te conţine,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mari.
Sau să te cobori, pe aceeaşi frânghie,
la pasărea sau peştele dinăuntrul tău,
cu aceleaşi însuşiri, însă mult mai mici.
Pe drum vei creşte sau te vei micşora
pe măsura celui care te aşteaptă.
Atunci, pe drum, vei cunoaşte muzica,
limba care nu ascunde.
Iar eu nu mai stau la rădăcina flăcării,
am intrat.
[…]
Am urcat împreună o scară îngustă, într-o grădină. Eu înainte. Am ridicat braţele şi
mi-am desfăcut aripile veşmântului. “Ce frumos urci!”
Mă umplu de parfum auriu gros. Lumina cleioasă mi se scurge pe la colţurile gurii.
Lumina mă lucrează, mă ţese în mii de fire subţiri. Fremăt ca frunzişul prin care
trece soarele. Parcă am raze.
Ochii lui sunt albaştri ca un cer care reflectă un pământ.
În prima seară mi-a oferit o pastilă de gumă de mestecat: “Vrei să
cinezi cu mine?”
[…]
Mă trezesc noaptea în ritmul dintre scriere şi trăire. El aude ritmul şi vine. Spune că
nu am nevoie de calciu de trei ori pe zi. Am nevoie să fiu fericită.
[…]
Am reacţii de sălbăticiune tânără, nededată la rafinamente femeieşti. Supărările
mele sunt curate şi sănătoase. I le arăt. Femeile acelea care-i spun că nu se supără,
care pretind că acceptă orice, fac asta ca să-1 păstreze. În fond ele nu acceptă şi nu
înţeleg nimic şi de aici începe o demonstraţie a maleficului feminin.
Îmi scot brăţara de la mână ca să mi-o prind la gleznă. E prea strâmtă. Încerc să-mi
cuprind glezna cu mâna. Rămâne loc de un deget. Se spune că bărbatul care poate
cuprinde glezna unei femei, este perechea ei ideală. Îmi aduc aminte ce pot eu
cuprinde cu degetele.
Uneori, când merg pe o terasă cu verdeaţă în jur, aerul devine cel de la întâlnirea
noastră. Cum înlocuieşti sângele dintr-un trup cu alt sânge.
Am terminat-o cu frica şi fricile ei.
Chipul i se vede uneori prin pielea mea. Cum odată, privindu-mă în oglindă, aveam
zâmbetul şi privirea lui dintr-o dimineaţă în pădure.
Te simt în mine auriu. Eşti rodul meu fără greutate. Iar eu sunt dincolo de femeie şi
nu mai exist pentru tristeţe şi frică.
[…]
O bicicletă vom găsi, care să ne poarte pe mare. Roţile ei se vor rostogoli pe ape şi,
din când în când, vor scobi un culcuş.
[…]
Femeia din mine nu doarme. Se poate transforma într-o bestie căci e vicleană. Şi-mi
poate fura învăţătura ca să-şi satisfacă orgoliul.
[…]
Aş vrea să ne iubim ca-ntre bărbaţi.
Am mai multe plânsuri. Unul face parte dintre numerele femeii cu
coarne. Am învăţat să-1 recunosc. Pe acela nu-1 iau în serios. Mă port ca un bărbat
puternic care ştie că plânsul acela, luat în seamă, se va răzbuna.
Port în mine şi numele pe care l-aş fi avut dacă m-aş fi născut băiat.
El îmi spune uneori “bre, bătrâne!”
Am început să simt ce simte el. Am văzut o femeie blondă şi am simţit cum lui i-ar fi plăcut. Şi mie mi-a plăcut. Sentimentul dublu m-a înfuriat.
Sunt ca inima lui de atentă.
[…]
Uneori se deschide ca o piersică de came, mustind de sânge şi nervi.
[…]
Când mă gândesc la tine, mă umplu de miere. Ştiu cum mă simţi. Sunt o apă care te
găseşte, te îmbibă şi se stoarce din tine cu flux şi reflux.
Pământul are sub piele ceva cu care simte ce simte apa întâlnindu-l. Sub carnea mea
este ceva cu care simt ce simte sângele tău când mângâie carnea mea. Acolo sunt
geamănul tău.
Când apele noastre amestecate se odihnesc, se văd peşti cu sânge
cald, bine hrăniţi, levitând aproape de suprafaţă.
De-acum tot ce mănânc e dulce şi fluid, muiat mai întâi de o salivă groasă.
[…]
Să-ţi arzi poftele şi sufletul să rămână pur, sec, fără uleiurile lor alunecoase. Încep să
gust cu gustul lui.
Când scriu, împing cu vârful creionului pelicula ce mă înconjoară, ca pe un indigo.
Şi amprenta respiraţiei mi se face vizibilă.
