O sută de viruşi mortali aşteaptă
plini de compasiune
eliberarea în atmosferă:
din laboratoarele genocidului programat
un soare orb spulberă pas cu pas
iluzia naivă a salvării speciei. Viaţa
se rostogoleşte cu viteză tot mai mare spre vid.
De mâine,
voi începe să ard într-o limbă nouă –
a cui tovărăşie o voi mai întina
când disperarea mea va fi devenit
materia cea mai inflamabilă din natură?
O, jerba inimilor transformate în supernove
când insomnia incendiază pleoapele Fiarei!
Zilnic, 300.000 de soldaţi sapă tranşee
în aorta păcii
şi, în orice parte
mi-aş întoarce privirea, sunt numai eu:
eu, melancolicul
eu, absorbit în tragedii care nu mai mişcă pe nimeni,
sângerând în ritmul lent al mărşăluirii armatelor
eu şi iar eu, umăr la umăr,
singurătate lângă singurătate:
ghemuit în epava trupului,
cu ochii ţintind halucinaţi spasmul din revolta astrelor,
ca un erou burlesc
la apropierea fetidă a morţii.