Ioan Flora

Se făcea că luaserăm Vidinul şi Rahova. Nu, nu visam
şi nici nu vedeam cu ochii împăienjeniţi ai minţii,
mărturisea într-o dimineaţă de august cronicarul Paulus Sanctinus;
cerul albastru nu avea de gând să cadă, iar dacă şi cădea,
cavalerii frânci erau gata să-l sprijine, oricum,
în vârful lăncilor lor;
se ajunsese la o încăierare pe deal, în preajma Fortăreţei;
spahiii învăluiau pe flancuri;
jos, în câmpie, Comandantul şi aliaţii luptau ca nişte mistreţi
furioşi, cavalerii frânci stivuiau în jurul lor movile de morţi
şi totuşi, prudenţa se înclinase în faţa îngâmfării şi a misticii
moleşitoare a curajului;
încă se mai putea vorbi de o balanţă firavă între morţi şi vii, dar
un schismatic, cu două feţe, cu o mie de călăreţi
veni în ajutorul Turcului (urmaş direct al marelui Alexandru!) încât
cerni cerul de la Dunăre şi până-n Avignon.
Se făcea că stăpânul nostru, Comandantul Bătăliilor alunecă din şa
sub povara loviturilor de suliţe şi iatagane, dar se cocoţă numaidecât
pe o gloabă şi călări de-a-ndăratelea până la malul fluviului,
iar mai apoi, prin apă, înspre corabia năucă
plutind în josul Dunării.
De scăpat, scăpă - cu capul descoperit, călare pe o iapă albă.

- Noi ne-am mulţumi şi cu simple grădini de zarzavat aici,
spuse Comandantul Bătăliei, dar bine îngrijite şi sigure,
nu măcinate de sânge şi vânt.
Ne vom ridica, aşadar, domnule Paulus Sanctinus, fără zăbavă
împotriva necredincioşilor şi nu ne va fi ruşine chiar dacă
vom fi nevoiţi să cerşim până la urmă toate cele necesare;
căci într-un război trebuie să ai fie oameni de război, fie
cetăţi sau oraşe, fie forturi aprovizionate cu grâu,
vin, untură, lemne, sare şi apă,
cu mori şi râşniţe, cu brutării, cu cărnuri sărate,
cu fier şi oţel;
asta pentru a nu mai vorbi de cărbuni pentru aruncătoare,
de ghiulele, de pulbere de bombarde, de platoşe,
cuirase cu apărătoare de braţe,
de căşti, coifuri, arcuri cu rotiţe, scuturi largi, arbalete,
lănci, suliţe, săbii, bulgări de pietre unse,
pari, ciomege, mangane, testude, berbeci,
puţuri şi turnuri mobile, meşteri iscusiţi, săteni cu securi,
topoare de oţel, pari ghintuiţi cu piroane de fier,
bivoli, câini, pisici, rachiu şi ulei din belşug.
Ci înainte de toate, trebuie să ai tezaurele pline.
Şi pedestraşi, şi călăreţi obişnuiţi cu războiul.
Sunt plăcute (de ce n-aş recunoaşte!?) şi grădinile numite
viridaria, şi grădinile cu topiarii; ar fi buni poate
şi pinii de Alep, poate chiar şi labirinturile şi păunii,
aduşi de către cavalerii noştri în urma campaniilor orientale;

menajeriile cu lei însă, cu maimuţe şi struţi mă dezgustă profund;
ba mai mult, mă fac să cad pe gânduri, să devin oarecum melancolic
(or asta nu cade bine deloc; căci ce-ar fi ca însuşi Comandantul
să fie copleşit de tot felul de nimicuri sentimentale
în faţa volierelor cu turturele şi papagali?
Şi dacă-i apare o lacrimă de înduioşare în colţul ochiului?
Să şi-o şteargă cu tocul spadei? Sau mai rău, s-o lase
să se veştejească de la sine, în văzul vajnicilor săi supuşi?!)
Pentru a reveni, eu m-aş mulţumi şi cu o modestă grădină de legume,
iar vinul clocit şi fiert spre a fi deşertat de pe metereze
în creştetul, în orbitele duşmanului, ehei! acel vin poate fi folosit
şi în alte scopuri!
Dar, din toate câte ţi le-am spus acum, doar unele ţi le poţi nota
şi transcrie liber în Tractatus!
Aşa, în treacăt, nici pentru a rămâne, nici pentru
a se spulbera de tot.
Şi dacă deja vorbim de grădini, află că m-au înştiinţat,
printr-o misivă de la Curte, că mai lunile trecute,
undeva prin Ţara Soarelui-Răsare, grădinari pricepuţi
au amenajat la Palat un Pavilion de Argint pentru suveran,
destinat meditaţiei şi ceremoniei ceaiului, cât şi unul,
cu mult mai mic, din care poţi urmări
înflorirea prunilor în februarie, de pildă,
a cireşului, în aprilie,
a nuferilor, în iulie,
a cameliilor, în dricul iernii noastre de-acum.
Acestea însă, uită-le îndată, nefiind decât o vorbă învolburată,
o bătaie de aripi firave, şi-atât.

- Adevărat, de trei ori adevărat! răspunse Paulus Sanctinus,
căci aşa cum bine aţi spus, Alteţă, Comandantul Bătăliilor
trebuie să fie în primul rând înţelept, prevăzător şi vigilent,
oştean al lui Cristos, crud în luptă şi tainic.
Iar în rozarii nu creşte nici bobul, nici varza, meiul,
ceapa sau lintea,
şi nici măcar fasolea, secara, nimic!

1
Iarăşi stau pironit pe banca aceasta de stejar, la masa
de stejar din grădina de bucate, privind gânditor
straturile de roşii, de usturoi, de varză,
mărarul care nici gând să crească
sub ochii mei avizi de real.
Răsfoiesc, cum spuneam, la o masă scundă
scrierea masivă în care autorul ne lămureşte
până în cele mai mici amănunte
cum poate fi supusă, de-un prealuminat Comandant al Bătăliilor,
o cetate mândră, sfidătoare, ostilă:
Fără apa râului care trece prin cetate, sunt osândite morile
şi meşteşugul tăbăcitului, şi atelierele de lână şi vopsitoriile;
şi în curând poporul cetăţii va hotărî să se supună celui mai puternic
şi va fi plin de ascultare.”
Cât despre apă, despre scoaterea şi depozitarea ei la înălţime,
bătrânul autor scrie că este însorită, deoarece
revine la locul de unde a purces.”
Şi tot despre apa care învârteşte roata, având fixat pe ax
foalele ce aţâţă prin fierării cărbunii încinşi, se spune că
este de mare folos în biserici
pentru organe sunătoare şi pentru a înălţa laude
lui Dumnezeu”.

2
Banca de stejar, cafeaua ce s-a răcit de mult,
varza, roşiile, mărarul,
Comandantul Bătăliilor pregătindu-se îndelung
(la Timişoara, se pare)
pentru impresionanta (şi definitiva, după cum se va vedea mai târziu)
Cruciadă,
mărarul, viţa departe de a da în pârg, straturile de roşii,
ochelarii aburiţi,
dealul care, aşa cum se credea cândva,
o luase din senin la vale
(depinde cum interpretezi eternitatea clipei!),
mărarul, oţetarii şi florile lor galben-verzui,
zarzării striviţi de rod,
rândurile de roşii,
septembrie douăzeci şi cinci,
Nicopole,
Anno Domini 1396.
Stau pe banca aceasta de stejar, la masa de stejar din grădina
de bucate:
greierii, tăunii, ploile viitoare, pădurea
(nu dealul) pusă în mişcare,
dobermanul Le Duc răzuind după-amiaza întreagă un femur ovin,
Paul şi Doina ce trebuie să sosească din clipă în clipă,
mărarul în floare,
licărul de Sauvignon aburit în ochii mei galeşi,
în amurg.